Masivul Ivaneţu

Masivul Ivanetu este situat in partea centrala a Carpatilor de curbura si este incadrat in grupa Muntilor Buzaului, din care mai fac parte masivele Siriu, Podul Calului si Penteleu.

- Culmea Ivăneţu, situată la contactul cu Subcarpaţii, prezintă importanţă prin cele câteva obiective turistice aflate pe cei doi versanţi. Totodată, prin drumurile şi potecile ce o străbat, ea asigură o legătură directă între masivele amintite şi ariile de interes turistic din nordul Subcarpaţilor (Lopătari, Aluniş).

În Penteleu, Podu Calului şi Ivăneţu se disting sectoare în care orizonturile de gresii sînt mai subţiri şi alternează cu cele marno-argiloase. La nord de aliniamentul Nehoiaş - Secuiu precumpăneşte faciesul gresiei de Tarcău (denumire dată de geologul Sava Athanasiu), în alcătuirea căreia intră strate de gresii de pînă la 2-3 m grosime şi intercalaţii subţiri de argile. Gresia propriu-zisă aire culoare cenuşie, conţine mult cuarţ, mică şi un ciment calcaros. Adesea are caracter microconglomeratic. Rezistenţa mai mare la eroziune a făcut ca fizionomia interfluviilor să de-gaje masivitate, iar văile să prezinte caractere specifice defileelor.

- Faciesurile de Fusaru şi Kliwa, desfăşurate în partea central-sudică a regiunii, se remarcă prin existenţa unor orizonturi extrem de variate ca alcătuire şi duritate. Gresiile, tari, gălbui-albicioase, predominant silicioase formează strate de 0,5-2 m grosime ce alternează cu formaţiuni moi, friabile, uşor de dislocat, reprezentate prin şisturi disodilice, argile etc. Că urmare, versanţii văilor se înfăţişează extrem de variat, cu frecvente ruperi de pantă, avînd corespondent în talvegul văilor o serie de praguri; pe podurile interfluviilor apar alternanţe de vîrfuri şi înşeuări.

La această suită de faciesuri, local, se adaugă şi altele predominant argilo-marnoase (în lungul Bîscei Rosilei) său microconglomeratice (Tătaru-Tătăruţ).

Orizonturile şi stratele de gresii, argile şi marne sînt cutate, cutele avînd o direcţie în general NE-SV. Dacă în jumătatea nordică cutele au o dezvoltare normală, în cea sudică ele au fost faliate şi deformate, frecvent fiind aduse la stadiul de cute-solzi. Că urmare, stratele au o cădere foarte mare, adesea fiind chiar verticale. Caracteristicile structurale se reflectă atît în fizionomia generală a reliefului, cît mai ales în detaşarea unor forme aparte de tipul „zidurilor de gresie", jgheaburile, cuestelor.

 

- La contactul dintre munte şi Subcarpaţi, în bazinul văii Jghiabuilui, afluent al Slănicului, există cîteva platouri la 500-650 m unde sarea apare la zi. Dizolvarea a creat aici forme carstice de o frumuseţe şi complexitate deosebite.

- La vest de Buzău, Cătiaşul, un vîrf de 1 001 m ce străjuieşte localitatea Nehoiu, constituie cel mai sudic component al Munţilor Buzăului. Fizionomia sa este similară cu cea întîlnită în Culmea Ivăneţu, pe care de fapt o prelungeşte spre sud-vest.

Văile Buzăului, Bîscei Mari şi Bîscei Mici separă masivele din cuprinsul Munţilor Buzăului, au o desfăşurare în general nord-sud şi îmbracă aspecte diferite de la un sector la altul, în funcţie de rocă şi structură.

- Între Crasna şi Nehoiu, Buzăul separă Masivul Siriu şi culmea Monteoru de pe dreapta de Masivul Podu Calului şi Culmea Ivăneţu de pe stînga. El şi-a tăiat un scurt sector de chei (între Metcu şi Harţagu) în roci dure, mai ales în gresia de Siriu. În aval, valea rămîne, în continuare, relativ îngustă. Alunecările, îndeosebi cele produse pe versantul stîng, i-au îngustat mult albia, ceea ce dă impresia existenţei unei alternanţe de bazinete şi strîmtori (mai ales văzute din şosea). Este suficient însă să urci cu 100-150 m pe unul din versanţi ca să capeţi imaginea unui culoar larg, gîtuit doar la traversarea bancurilor de gresie de Tarcău sau de Siriu. Cele mai extinse bazinete depresionare le găsim în aval de confluenţa cu Siriul, cum sunt cele de la Siriu şi Nehoiu-Nehoiaş. Aici apar fragmente de terasă, precum şi mai multe conuri de dejecţie formate de afluenţi, locuri mai înalte pe care s-au dezvoltat aşezări omeneşti.

- Bîsca Mare după ce îşi adună izvoarele de sub vîrful Lăcăuţi şi vîrful Zîrna străbate Depresiunea Comandău, iar de la confluenţa cu Dîrnăul pînă la unirea cu Bîsca Mică, pe mai mult de 40 km, separă munţii Penteleu de Podu Calului. Cea mai mare parte din acest sector are înfăţişarea unui culoar de vale relativ îngust, tăiat predominant în formaţiuni rezistente. În unele porţiuni, îngustarea dă imaginea de defileu pe mai mulţi kilometri, alteori gîtuirile alternează cu mici bazinete. Deosebit de pitoresc rămîne defileul tăiat începînd de la nord de confluenţa cu Bîsculiţa pînă în amonte de Cernatu.

Între Cernatu şi Varlaam valea se lărgeşte mai mult, iar terasele, mai bine dezvoltate, au permis instalarea unei aşezări.

Bîsca Mică la hotarul dintre Munţii Vrancei şi Munţii Buzăului îşi are obîrşia pe clina sudică a vîrfului Lăcăuţi. Pînă în punctul Brebu ea are o direcţie nord-sud, iar de aici la Varlaam descrie un cot larg NE-SV. În comparaţie cu văile anterioare este relativ îngustă. Şi în lungul ei sînt mici sectoare de defileu, unde, ca o trăsătură aparte în Munţii Buzăului, există numeroase praguri generate de bancurile groase de gresie pe care apa formează suite de cascade.

Regiunea aparţine în totalitate bazinului hidrografic al Buzăului. Trei mari rîuri transversale - Buzăul, Bîsca Mare, Bîsca Mică - Buzaul propriu-zis (pînă la confluenţa cu Bîsca Rosilei - 65 km) are un bazin relativ simetric pe o suprafaţă de 770 km2. Rîurile afluente cu bazinele cele mai extinse au lungimi pînă la 20 km şi izvoare bogate (Buzoel, Zăbrătău, Siriu etc.)

- BÎSCA MARE, în sectorul care ne interesează, prezintă un bazin asimetric cu cei mai importanţi afluenţi (lungimi de peste 10 km) situaţi pe clina vestică a Penteleului (Patacu, Bîsculiţa, Cerna tu, Milea). Rîurile ce coboară din Podu Calului sînt scurte, au pantă accentuată şi o scurgere slabă.

Între punctele Muşa şi Secuiu, BÎSCA MICĂ primeşte numeroase pîraie ce coboară din Munţii Penteleu sau Munţii Vrancei, cu lungimi aproape egale (4-6 km). Caracterul simetric al bazinului din cursul superior capătă un aspect net asimetric în cursul inferior (rîurile cu izvoarele pe culmea Ivăneţu sînt mult mai scurte).

Bîsca Mare se uneşte cu Bîsca Mică la Varlaam. În aval, pînă la confluenţa cu Buzăul (la Nehoiaş), el poartă numele de Bîsca Rosilei . În acest sector, albia creşte mult în lăţime, iar afluenţii, cu lungimi de 5-10 km, au o dispoziţie nord-sud sau sud-nord.

La obîrşie văile au înfăţişare semicirculară, cu un curs de apă destul de efemer. Primăvara sau după aversele de vară, ele sînt mai active şi formează, treptat, în avale, cursuri tumultuoase ce transportă volume mari de rocă. Scurgerea cea mai bogată se constată începînd de la finele lunii aprilie şi pînă în iunie (peste 50% din scurgerea medie anuală). În acest interval se înregistrează valori maxime (topirea bruscă a zăpezii sau ploi bogate sub formă de averse), care dau debite extrem de ridicate (1969, 1970, 1975) ce provoacă inundaţii pe suprafeţe extinse.

Rocile permeabile şi depozitele ce acoperă versanţii, pe cea mai mare parte cu grosimi de pînă la cîţiva metri, permit o infiltrare rapidă a apei şi desfăşurarea unor linii de izvoare în partea inferioară a lor. Ele au debit bogat şi permanent, iar conţinutul în săruri variază în funcţie de compoziţia mineralogică a rocilor sau depozitelor pe care le parcurge. În general, sînt sulfatat-bicarbonatate cu mineralizare mijlocie. Izvoarele de la baza versanţilor alcătuiţi din roci bituminoase, oligocene, adesea au un conţinut ridicat în sulf (Băile Siriu pe Buzău, pe văile Nehoiu şi Nehoiaş, la Gura Milei pe Bîsca Mare etc.). Tot la Băile Siriu este renumit un izvor termal sulfuros, uşor bicarbonatat, a cărui apă are o temperatură în jur de 31°.

Lacul de pe Harţagu format în 1970, în prezent este drenat. Pe culmea Ivăneţu sînt mai multe lacuri, care au luat naştere între valurile de alunecare. Cele mai numeroase se află pe valea Hînsarului. Dintre ele se detaşează Lacul Tîlharilor, mai mare, aflat pe treapta superioară de alunecare (900 m), la baza unei vechi rîpe de desprindere şi trei ochiuri circulare (cu diametru de 5-12 m) dispuse pe treptele mijlocii ale corpului alunecării.

Lacul Mociaru, de formă circulară şi cu adîncime redusă, are o suprafaţă de circa 10000 m2. El a rezultat în urma unor procese de tasare în formaţiuni marno-grezoase ce acoperă un sîmbure de sare. Pe platoul Meledic, pe fundul a numeroase doline şi uvale, sînt cantonate lacuri. Au formă circulară său ovală şi adîncimi de la 0,5 la 5 m. După măsurătorile făcute de P. Găştescu şi B. Driga (1969) Lacul Castelului are o suprafaţă de 0,38 ha, o adîncime de 3,90 m şi un volum de apă de 6 857 m3, iar Lacul Mare 0,72 ha suprafaţă, 5,4 m adîncime maximă şi 16430 m3 apă.

- Trecerea de la iarnă la primăvară şi de la toamnă la iarnă se face mai devreme şi, respectiv, ceva mai tîrziu pe culoarele de vale ale Buzăului (pînă aproape de localitatea Siriu) şi pe Bîsca Rosilei. Acest lucru este legat de altitudinea mai coborîtă şi de deschiderea largă a văilor respective către sud, spre regiunea Dealurilor subcarpatice, ceea ce uşurează pătrunderea şi persistenţa maselor de aer dinspre cîmpie. Că urmare, intervalul propice turismului în localităţile de la poalele munţilor şi în vecinătatea acestora este mult mai larg (aprilie-noiembrie).

Trasee turistice:

1. Gura Teghii (495 m) - valea Fulgeriş - Vf. Ivănetu (1 191 m) Plaiul Nucului - Lacul Mociaru - Lopătari (470 m):

Marcaj: cruce albastră (rar). Durata: 5-6 ore. Obiective principale vîrful Ivăneţu, Lacul Mociaru, Lopătari, Focul Viu, Malul Roşu, carstul de la Meledic.

- Traseul constituie un mijloc de legătură scurt şi uşor de realizat între Subcarpaţi şi munte.

Marcajul începe de pe malul stîng al Bîscei Rosilei în dreptul stîncii „Burduloaia". Urcuşul pe pîrîul Fulgeriş, destul de accentuat, ne duce după 5-10 minute pe o treaptă de unde se poate admira versantul drept al Bîscei Rosilei. În centru, stînca din gresie care forţează Bîsca să descrie un cot larg; în spatele ei o creastă îngustă cu pini, iar în stînga bazinul Teghii şi casele risipite de la Nemertea. După un scurt popas continuăm drumul pe poteca ce trece printr-o poiană, apoi pe o podişcă şi printre blocuri de gresie, desprinse de mult din versantul din stînga, şi urcăm cînd mai lin, cînd mai abrupt, îndeosebi unde apar strate groase de gresie( pe la liziera pădurii din lungul Fulgerişului. Că urmare, poteca va trece frecvent printre pîlcuri de fagi ce alternează cu sectoare de păşune. Treptat panta creşte; întîlnim porţiuni cu valuri de alunecare printre care se scurg mici şuviţe de apă sau se păstrează ochiuri de apă cu vegetaţie specifica de balta său trecem peste turnuri şi trepte din gresie detaşate într-o creastă secundară.

Traversam alte valuri de alunecare şi, după cîteva minute, ajungem într-o poiană mare brăzdata de mai mulţi afluenţi ai Fulgerişului. În faţă se profilează versantul nordic al Ivăneţului, bine împădurit, pe care, din loc în loc, se zăresc porţiuni din drumul ce face legătura între Gura Teghii şi Lopătari peste culmea Ivăneţu. În poiană trebuie să fim atenţi, deoarece apar mai multe poteci, unele ducînd spre sud la apa Fulgerişului. Poteca noastră îşi schimbă direcţia aproape în unghi drept, urcînd spre stînga prin mijlocul treptelor de alunecare acoperite de fîneaţa, pe care din loc în loc apar fagi. Pe aceştia vom găsi şi semnele indicatoare. După 5-10 minute dăm de un izvor amenajat cu lespezi de gresie într-un pîlc de copaci. În continuare, poteca urcă mai uşor, îşi schimbă direcţia din nou spre dreapta şi după încă 5-10 minute ajunge la cumpăna de ape dintre bazinele rîurilor Fulgeriş şi Tigva. De aici, cărarea intră în pădure, coteşte spre sud şi coboara puţin sub nivelul general al culmii.

După cîteva minute ajungem la o bifurcaţie; poteca din stînga coboara prin pădure şi face legătura cu Plaiu Nucului, iar noi continuăm urcuşul pe încă 50-75 m pînă la şosea. Ieşim în drumul forestier pe care îl urmam pe circa 1-1,250 km pînă în dreptul înşeuării de la Poiana Popii. Aici iese din pădure şi poteca lăsată în stînga. Părăsim şoseaua care merge spre est, ocoleşte pe la nord vîrfuil Ivăneţu şi coboară spre apa Slănicului prin bazinul Ploştinei. Traseul nostru urmăreşte drumul din dreapta care ocoleşte pe la sud vîrful. Pentru a ajunge la acesta ne abatem din drum spre stînga. Piramida trigonometrică reprezintă reperul principal care ne ghidează în ascensiunea la vîrf.

După circa 2½ -2¾ ore de la plecare ţinta principală a excursiei este atinsă. Cîteva minute de odihnă în faţa unui larg tur de orizont. În nord-vest Masivul Siriu cu vîrful Bocîrnea şi culmea Mălîia, iar în spatele lor, mai slab conturat, Tătarul şi Ciucaşul; în nord-vest Podu Calului, vîrful Podu Grecilor, valea Bîsca Mare cu umeri frumos aliniaţi; în nord se desfăşoară culmea Monteoru cu profil trapezoidal, vîrful conic al Penteleului şi culmea prelungă a Viforîtei; rar, în zilele cu vizibilitate mare, pot fi văzute vîrfurile Goru şi Giurgiu; spre nord şi nord-est apar mai întîi Bîsca Mică, culmea joasă, la numai 1 000 m, dintre aceasta şi Slănic, bazinul de recepţie al Slănicului, vîrful Puru Mare şi culmea muntelui Brăzăul, bine împădurit, din care se desprind mai multe culmi ce ajung pînă la Lopătari; în faţă, jos (est), avem văile largi Ploştina şi Puşcăria cu versanţii despăduriţi şi văluriţi; spre sud-est impresionează micul defileu al Slănicului dintre localităţile Luncile şi Lopătari, iar în sud suprafaţa neteda de la poalele Ivăneţului din care afluenţii Slănicului, Slănicelului şi Sărăţelului au muşcat adînc; la vest de aceasta, pînă spre Sibiciu, apare un contact brusc între culmea Ivăneţu presărată cu mai multe vîrfuri şi bazinele de recepţie ale rîurilor subcarpatice. La poalele versanţilor împăduriţi, în poienile largi, s-au statornicit vechi aşezări omeneşti.

Coborîm în poiana de la baza vîrfului, unde se află un izvor şi o stînă şi ne continuăm traseul spre sud pe drumul de căruţă ce vine din nord, unde întîlnim marcajul.

Pînă la Plaiul Nucului traseul coboara mai întîi accentuat (circa 5 minute), apoi urmăreşte drumul aflat pe cumpăna de ape care descrie un arc de cerc (aproape 2 km) şi ajungem în dreptul şcolii şi bufetului, în continuare se merge o porţiune pe drumul forestier pînă ce acesta începe să coboare spre satul Luncile. Marcajul va urmări în continuare uliţa satului de pe culme, care se lasă uşor spre sud-est pînă aproape de Lacul Mociaru. Din ea se desprinde o potecă bine bătătorită ce trece pe la 200 m nord de lac. Un mic popas la marginea drumului oferă posibilitatea să admirăm o privelişte deosebit de încîntătoare - lacul, pădurea de mesteacăn şi fîneaţa. Reluăm traseul pe poteca ce ocoleşte pe la nord un mic vîrf, după care coborîşul devine mai alert prin mijlocul unei păduri rare de foioase. După 15-20 minute ne aflăm deasupra văii Slănicului, în dreptul Lopăta rilor. Mai multe poteci nemarcate coboară versantul abrupt spre albia Slănicului. Urmăm poteca mai lată, marcată cu semn cruce albastră, care se desfăşoară spre est printre pîlcuri de arbori mai tineri. Ea ajunge la albia pîrîului Mociaru şi, de aici, pe drumul de căruţă ce trece apa Slănicului la Lopătari. După 5½-6 ore ne aflăm la Lopătari unde putem rămîne peste noapte.

2. Focul Viu, pe platoul carstosalin Meledic şi la schitul GăvanuGura Teghii - valea Tainiţa - Lacul Hînsaru - Furtuneşti:

Punct de plecare, localitatea Lopatari:

Traseu pe şosea forestieră şi potecă; obiective turistice importante: cascada şi colţii Tainiţei, Lacul Hînsaru, aşezările rupestre de la Aluniş şi Nucu.
Timp necesar pentru tot traseul - minimum 9 ore.

- Traseul se parcurge uşor, fiind indicat la sfîrşit de drumeţie prin Penteleu şi Podu Calului sau cînd rămînem mai multe zile la Gura Teghii. Pornim din şoseaua judeţeană Nehoiaş-Varlaam, din dreptul podului ce traversează Bîsca Rosilei la ieşirea din Furtuneşti (pe stînga rîului). Urmărim drumul forestier ce urcă pe valea Tainiţei şi apoi în lungul culmii Ivă-neţu spre vest, circa 10 km. La început poteca însoţeşte rîul pe dreapta, pentru ca după 1,2 km de la răspîntia drumului forestier ce merge la Ivăneţu-Ploş-tina să traverseze apa înscriindu-se pe stînga acestuia. Imediat, după trecerea pe malul stîng, ne atrage atenţia o cădere puternică de apa; peisajul este completat de numeroşii pini ce stau agăţaţi pe poliţele structurale şi pe capetele de strate din jurul cascadei. Privind cu atenţie printre arbori vom zări la cîţiva metri mai jos de şosea cascada Tainiţei, unde apa cade de la 7-8 m. În dreptul ei pereţi formaţi din strate groase de gresie aduse la verticală (Colţii Tainiţei) au înfăţişarea unor contraforturi. După cîteva sute de metri şoseaua schimbă direcţia, desfăşurîndu-se spre dreapta; spre sud urcă insă o potecă ce duce de pe clina cealaltă a culmii - Brătileşti, Goideşti. Drumul forestier pe care îl continuăm urca mai accentuat prin pădure în mai multe serpentine. Trecem de un luminiş din care, spre sud, putem admira turnurile din Vîrful Stîlpilor formate în stivele groase de gresie în poziţie verticală. Şi aici, pe pereţii abrupţi s-au fixat pomi care dau varietate peisajului. Alb-cenuşiul stîncii, alături de verdele închis al pinilor, şi, din loc în loc, de alb-argintiul mestecenilor contrastează cu cerul albastru şi verdele deschis al pădurii de foioase, ale căror frunze capătă toamna culori galben-roşcat de neuitat. Continuăm traseul printr-un urcuş mai susţinut şi, după 2-2½ ore de la plecare, ajungem pe muchia ce desparte pîrîul Hînsaru de Gotiş. Pădurea tăiată deschide o largă perspectivă spre nord, în faţa noastră desfăşurîndu-se culmi din Ciucaş, Siriu, Podu Calului şi chiar din Penteleu. Coborîm sub nivelul pădurii cu luminişuri şi la circa 5-10 minute de la plecare din muchie intrăm într-o curătură unde întîlnim un pîrîu şi o potecă lată care urcă din albia Hînsarului. Aici părăsim drumul care se continuă spre vest şi urmărim poteca ce merge spre sud, prin pădure.

- La început urcuşul este mai dificil, poteca fiind distrusă de apele pîrîului şi se desfăşoară pe stînga lui, apoi pe dreapta. O nouă bifurcare în mijlocul pădurilor de molid; o potecă care urcă spre creastă, în dreapta, şi alta care duce la Lacul Hînsaru (Tîlharilor), pe stînga. O urmăm pe aceasta din urmă şi după cîteva minute se ajunge la mica cabană de vînătoare de pe malul nordic al lacului unde putem face un popas mai îndelungat (sîntem la 3 ore de la plecare). Este un lac format în spatele unei trepte de alunecare, bine populat cu peşte. Spre sud, creasta despădurită, nu prea înaltă, o urcăm în 10-15 minute. De aici avem un larg tur de orizont spre culmile din nord. În stînga (vest) în planul al doilea se află culmea împădurită a Monteorului, în spatele căreia, în zilele senine, se vad clar vîrfurile Zăganu, Gropşoarele, Tigăile şi Ciucaşul. Spre dreapta, culmea prelungă a Maliţei, Poarta Vîrfurilor şi vîrful Bocîrnea cu aspect de cupolă, Colţii Balei în faţă.

Spre nord se desfăşoară culmea Caşoca, netedă, cu păşuni şi păduri de molid la partea superioară. În dreapta ei vîrful Podu Calului, Poiana Teghii şi vîrful Podu Grecilor. În faţa culmii Podu Calului, se află Culmea Cucului netedă, mai joasă, terminată prin abrupturi deasupra Bîscei Rosilei. Spre nord-est se ridică piramida Penteleului şi culmea trapezoidală a Monteorului (de Penteleu). În prim plan valea Hînsaru cu numeroase poieni şi Lacul Hinsaru. Toamna, o excursie pe aceste locuri rămîne de neuitat. Frumuseţea şi varietatea reliefului sînt întărite de paleta multicoloră pe care o are haina vegetală.

Revenim la Gura Teghii înscriindu-ne pe poteca ce şerpuieşte prin pădure pînă la cabanele forestiere din valea Hînsarului. De aici cărarea trece pe dreapta pîrîului coborînd prin poieni şi pe lîngă ochiuri de apă pînă la Bîsca Rosilei, de unde se ajunge în drumul spre Gura Teghii (timp necesar 1½-2 ore).

Traseul poate fi continuat şi spre Aluniş sau Nucu, localităţi vestite prin aşezări rupestre. Plecînd din muchie, spre vest, se ajunge la o intersecţie de poteci în dreptul unei cruci (crucea lui Ioniţă Coman). De aici se coboară, circa 30 minute, pe o potecă şi pe drumul de căruţă pînă în satul Aluniş. Aici există un schit săpat în gresie, cu o lungime de 15 m, 4 m lăţime şi 2,5 m înălţime, schit atestat documentar din 1647. După Inscripţia din 1903 (de la restaurare) se pare că ar fi mai vechi (sec. XIII). În acelaşi loc mai există încăperi săpate în stîncă denumite impropriu „peşteri". De la Aluniş se poate urmări drumul ce duce pe frumoasa vale a Sibielului pînă la Pătîrlagele, unde se ajunge după circa trei ore. Pe valea Sibiciului s-au găsit cîteva exemplare de chihlimbar foarte mari. La ieşirea în valea Buzăului, pe stînga, pe creasta unei culmi se află o importantă carieră de diatomit, iar pe dreapta Buzăului exploatările de nisip fin pentru sticlă de la Crivineni.

Coborîrea din muchia Hinsarului spre satul Nucu (circa 1½ oră) se face pe poteca ce se desfăşoară spre est, pe culme, şi apoi spre sud-est, pe vale prin pădure. Pe valea Bordeiului, înainte de a intra în sat, se găsesc mai multe aşezări rupestre atestate documentar din secolul al XVI-lea. Mai interesant, deşi ruinat, este schitul lui Agaton aflat pe culmea Crucea Spătarului, unde s-au păstrat inscripţii săpate în piatră, pe baza cărora s-a putut stabili ctitoria sa în timpul domniei lui Neagoe Basarab. Celelalte, reprezentînd tot încăperi săpate în piatră şi care au servit ca schituri său sihăstrii, sînt Peştera lui losiv, Peştera lui Dionisie, Peştera g aurită şi biserica Fundată, într-o poiană aflată în nord-estul satului. Din Nucu se poate trece mai greu peste culme, la Aluniş, şi de aici la Pătîrlagele. Mai indicat este urmărirea drumului de căruţă ce duce la Bozioru trecînd prin mica staţiune balneară Pisici (circa 7—7,5 km).

3. Gura Teghii (Varlaam) - Cheiţele şi cascada Tigvei:

Poteca urcă la sălaşul din bazinul superior al Tigvei şi de aici, peste muchie, la Brătileşti. Timp necesar pînă la Cheiţele Tigvei circa 10 minute.

- Traseul este indicat pentru cei care staţionează mai multe zile la Gura Teghii sau la Varlaam. Din şoseaua spre Varlaam se urcă pe potecă, prin pădure. Valea se îngustează treptat, iar în sectorul în care rîul s-a adîncit în strate groase de gresie ea a luat înfăţişarea de V ascuţit, amintind de cheile tăiate în calcare. Sunt frecvente căderi de apă date de pragurile de gresie.

4. Lopătari - Focul Viu:

- Drum comunal şi potecă; timp necesar pînă la Focul Viu 3-3½ ore.

La Focul Viu, locul unde gazele naturale ard în permanenţă la suprafaţă, se poate ajunge din mai multe puncte.  De aici, după ce am vizitat locul Focul Viu se poate coborî pe valea Slănicului înapoi la Lopătari. Cel mai frumos traseu şi în acelaşi timp mai uşor este cel care pleacă din Lopătari. Pînă la pîrîul Smoleanul sunt de parcurs aproape 11 km pe un drum comunal. În prima parte acesta urcă 20-30 minute pînă deasupra defileului Slănicului, tăiat într-o fîşie de gresii lată de aproape 1 km (pereţi abrupţi, curs vijelios, vale îngustă), în spatele căreia se deschide un larg bazinet în care se află satul Luncile. Aici coboară un drum bine întreţinut ce vine de la Plaiul Nucului. La ieşirea din sat, pe dreapta Slănicului, se află un versant abrupt de 350 m, Malu Roşu, alcătuit din roci diferite, dispuse în strate cutate extrem de variat. Pe versantul stîng se remarcă valuri vechi de alunecare care au împins cursul spre dreapta îngustînd mult albia. În amonte drumul trece cînd pe o parte, cînd pe alta a Slănicului; valea, la început mai îngustă, se lărgeşte treptat. După circa 3 ore de la plecare se ajunge la confluenţa cu pîrîul Zăganu (Smoleanu), primul mare afluent pe stînga în amonte de Terca. Se trece apa acestuia şi se urcă pe poteca de pe malul drept prin plantaţii de pruni, circa 10—15 minute. La aproape 180 m diferenţă de nivel, într-o mică poiană, se află renumitul Foc Viu. În acest loc gazele din adînc ajung la suprafaţă şi ard. Suprafaţa este marcată printr-un grilaj de fier.

- Respectati si protejati muntele(gunoiul menajer trebuie OBLIGATORIU transportat in afara zonei montane si depus in zonele special amenajate. Incalcarea acestor reguli constituie contraventie si se sanctioneaza conform prevederilor OG nr. 2/2001.)

0-SALVAMONT

0725826668