Masivul Ceahlau-Descriere

Masivul Ceahlău este situat în partea centrală a Carpaţilor Orientali, la întretăierea paralelei de 47° latitudine nordică cu meridianul de 26° longitudine estică.

Faţă de munţii vecini este foarte bine delimitat de către văi largi şi adînci. La est, Lacul Izvorul Muntelui de pe Bistriţa reprezintă limita spre Munţii Stînişoarei; la nord, Bistricioara îl desparte de Munţii Bistriţei, iar Bicazul, la sud, de Munţii Tarcău; la vest, culoarul morfologic natural, drenat de pîraiele Pintic şi Bistra, constituie limita naturală spre culmile Hăghieş, Chicera şi Comarnic care aparţin Hăşmaşului.

Intre aceste limite, Masivul Ceahlău are o suprafaţă de aproximativ 290 kmp.

Rocile în care este sculptat relieful Masivului Ceahlău sînt foarte variate, toate aparţinînd aceleiaşi grupe mari de roci sedimentare, detritice, numită „flis”. Asta înseamnă că ele s-au format prin depunerea unui material în marea cretacică şi paleogenă , care a fost rupt din alte roci preexistente, transportat uneori de la mari distanţe. Acest fenomen a început cu peste 200 de milioane de ani în urmă.

După dimensiunile fragmentelor, în componenţa flişului se găsesc numeroase strate, cu grosimi şi durităţi diferite (marnocalcare, marne, argile, şisturi argiloase, gresii, conglomerate ş.a.), grupate în complexe litologice sub formă de fîşii paralele, orientat nord-sud. De exemplu, latura vestică a Ceahlăului este alcătuită din strate de Sinaia, care în lungul culoarului Pintic-Bistra se află în contact cu zona cristalino-mezozoică.

Mai spre est urmează - în ordine - stratele de Bistra, stratele de Ceahlău, apoi un complex de strate alcătuit din roci cu bobul fin (morno-caloare, argile, gresii), numit fliş curbicortical, şi o fîşie de şisturi negre (strate de Audia). În extremitatea sud-estică a masivului întîlnim cel mai tînăr complex litologic care aparţine flişului paleogen.

Dintre rocile menţionate, conglomeratele au rolul cel mai important în morfologia Ceahlăului. Ele se prezintă în strate cu grosimi de circa 500 m, în structură sinclinală, aidoma unor stive de farfurii. Avînd o duritate mare, conglomeratele au opus rezistenţă acţiunii distructive a agenţilor fizico-geografici externi (ploaie, vînt, scurgere superficială, îngheţ-dezgheţ etc.). In consecinţă, aria lor de răspîndire corespunde cu treapta cea mai înaltă de relief.

Această parte a Ceahlăului îmbracă forma unui platou suspendat, lung de circa 6 km; lăţimea lui variază de la peste 1 km în jumătatea sudică, pînă la dimensiunile unei culmi în extremitatea nordică.

Nivelul său general, de 1 800 m, este dominat de cîteva înălţimi, care se înşiră de la nord la sud, astfel: Panaghia, vîrful Toaca (1 900 m), vîrful Lespezi (1 801 m), Bîtca lui Ghedeon (l 844 m) şi Ocolaşul Mare (1 907 m).

Marginile platoului superior se termină brusc printr-o centură de abrupturi puternice, ruiniforme, de forma unor trepte (poliţe)care ating, uneori, 400-500 m diferenţă de nivel. În lunga perioadă de sculptare, din marginile abrupte ale platoului au fost detaşate forme bizare ca Turnul lui Budu, Turnurile Ocolaşului Mare, Claia lui Miron, Căciula Dorobanţului, Detunata etc., iar apele pluviale, organizate în torenţi vijelioşi, au săpat în pereţii de stînca „jgheaburi” adînci.

In partea bază la a masei de conglomerate sînt cuprinse importante acumulări de calcar alb, în care se disting resturi de corali şi scoici, mici animale marine care trădează originea lor recifală. În relief, aceste calcare apar ca un şir de turnuri albe, de forma unor bastioane de cetate, situate pe latura estică a Ceahlăului, între Ocolaşul Mic şi Izvorul Alb. Cea mai masivă stîncă calcaroasă este Piatra cu Apă, în care se găseşte şi o mică peşteră, iar la obîrşia Izvorului Alb se găseşte legendara stîncă Dochia.

Piatra Sură din partea de sud-vest a Ceahlăului face parte tot din zona conglomeratelor de Ceahlău. Stratele din această culme au fost însă aduse de forţele tectonice în poziţie verticală, ceea ce a determinat crearea unui relief sub formă de creastă zimţată, ca o pînză de ferăstrău. Ulucul dintre Piatra Sură şi abruptul sud-vestic al Ocolaşului Mare, cunoscut sub denumirea de Poiana Stănilelor, coincide cu o linie de fractură, în lungul căreia s-a produs deranjamentul tectonic.

Zona înaltă a conglomeratelor se continuă, spre periferie, cu un sistem de interfluvii (obcine), cu orientare radiară, care se prelungesc de la baza abrupturilor, ca nişte contraforturi de cetate, pînă în văile limitrofe ale Ceahlăului.

Culmile periferice au, în general, forme rotunjite şi simetrice, cu profil domol, uşor ondulat şi sînt dominate, din loc în loc, de vîrfuri (bîtci), şi ele rotunde, ce reflectă caracterul eterogen şi friabil al rocilor în care au fost sculptate (marno-creatacice, gresii, argile, marne, şisturi argiloase etc.). Ansamblul acestor culmi constituie treapta morfologică inferioară a Ceahlăului, a cărei altitudine nu depăşeşte l200-1300 m.

În cuprinsul acestei trepte, principalele culmi sînt: Obcina Lacurilor, Obcina Tîrşoasei, Obcina Boiştei, care împreună, formează cel mai lung interfluviu situat între văile Bistricioara şi Schit. La est de pîrîul Schit se desfăşoară Piciorul Coacăzului, Piciorul Humăriei, Piciorul Ponorului, Piciorul Smeurişu, Obcina Ţiflicului şi Piciorul Ţiflicului, apoi Piciorul Ciocanului, Piciorul Ciribuc, Obcina Verdelui, Obcina Chica Boicului şi Obcina Horştei ce formează un uriaş evantai cu deschidere spre Lacul Izvorul Muntelui (Bicaz).

Spre sud şi sud-vest, relieful treptei inferioare prezintă un grad mai pronunţat de fragmentare, încît aspectul culmilor este mai complicat, cu multe ramificaţii secundare şi înşeuări adînci. Plecînd de la pîrîul Izvorul Muntelui se succed, în ordine, Muntele Sima, Obcina Pietrei Arse, Obcina Chiliei, Piciorul dintre Bistre, Obcina Tablei şi altele.

Văile care separă aceste culmi au avut o evoluţie normală, nu au fost restructurate prin fenomene de captare, astfel că interfluviile dintre ele sînt sudate de culmea principală (centrală), fiind neîntrerupte pe toată lungimea lor. Numeroasele bîtci şi şei (tarniţe), care se succed pe linia de cumpănă a apelor, sînt o consecinţă a variaţiilor de facies petrografic conjugate, local, cu cauze tectonice. În lungul văilor se întîlnesc adesea zone de îngustare, pînă la forma de defileu, determinate de rezistenţa la eroziune a unor pachete de roci mai dure. Dintre acestea, Cheile Bistrei Mici, săpate în bara conglomeratică a Pietrei Sure, constituie un peisaj deosebit de spectaculos prin sălbăticia lor.

Din punct de vedere turistic, relieful Ceahlăului, privit în totalitate, întruneşte cîteva caracteristici care merita a fi menţionate:

- altitudinea dominantă faţă de munţii vecini oferă un orizont foarte larg peste Carpaţii Orientali, astfel că, de pe Vîrful Toaca ori de pe Ocolaşul Mare, se pot vedea munţii din jur şi, mai departe, munţii Rarău, Călimani, Hăşmaş, iar spre răsărit Podişul Moldovei;

- dantelăria de piatră a abrupturilor care mărginesc platoul superior oferă cel mai grandios şi mai interesant spectacol natural din toţi Carpaţii Orientali;

- dispoziţia radiară a culmilor ajută turistul în orientarea pe teren, scutind de pericolul rătăcirii chiar şi pe cei mai neiniţiaţi;

- existenţa a numeroase „porţi” uşurează posibilităţile de acces spre platoul superior al muntelui;

- concentrarea celor mai atractive obiective pe un spaţiu restrîns permite vizitarea Ceahlăului într-un timp scurt.